Opoziție

by Alisia Tbx
0 comment 102 views
opozitie

Și o simt din nou. O simt cum mă apasă, undeva în interior. Încearcă să mă sugrume să mă afunde într-un întuneric etern. Vrea să ii aparțin din nou. Vrea să mă mai bâjbâi prin întunericul ei în căutarea luminii. Vrea să vadă cum mă chinui, cum mă agit, cum mă învârt și în final cum îmi pierd speranța și îngenunchez în fața ei. Îi eram fidelă. Eram supusă ei, mă domina, mă manipula, mă vrăjea încât nu vedeam altceva în afara de ea. Eram doar noi. Doar noi două într-o încăpere afundată în întuneric. Cât de mare e acea încăpere? Asta nu știu să spun..

Am căutat o vreme ușa spre ieșire, ușa care ar lumina acea încăpere rece, umedă. Acea încăpere în care odată intrat îți aștepți sfârșitul. Acea încăpere care îți spulberă visele și speranțele. Acea încăpere care te face sa i te supui. Și totuși, am găsit ușa.

Colțurile buzelor mele s-au curbat, iar un sentiment neobișnuit a pus stăpânire pe trupul meu, era fericirea.

Alisia Tbx

Am colindat zile, săptămâni, luni și chiar ani pentru a o găsi. Când am deschis-o, lumina venita de afară m-a orbit un timp. Am călcat stinghera iarba ușor umedă din cauza rouei dimineții. Cu pași timizi am ajuns lângă copacul din zare, cu mâinile mele plăpânde i-am atins scoarța dura. Un cântec dulceag a început să se audă dinspre cer. Nu știam ce e. Era prima data când îl auzeam. Deși a fost prima data când acel cântec îmi alinta urechile, nu m-am speriat, era cald asemenea razelor soarelui. Aducea liniște și armonie.

Privind în sus am văzut-o. Cobora ușor, lin, parcă plutea deasupra mea. Am întins mana și mi s-a așezat în palmă. Ma privea și o priveam. Eram noi două, în natură, atinse de căldura razelor soarelui. Colțurile buzelor mele s-au curbat, iar un sentiment neobișnuit a pus stăpânire pe trupul meu, era fericirea. Un timp am avut grija de ea, o prețuiam, o iubeam și nu voiam să o pierd din viața mea. Din păcate nu am știut cum să o îngrijesc, iar pe zi ce trecea, cântecul ei se auzea din ce în ce mai rar. Se stingea și natura odată cu ea.

Copacului ii cădeau frunzele, iarba se usca, iar soarele se ascundea spre nori negri. Apoi a apărut ea. Îmbrăcată în straie negre, se apropia cu pași repezi. A venit după mine,a venit să mă ducă în acea încăpere întunecată. De ce mă vrea? De ce nu mă lasă în pace? De ce e prezentă mereu undeva, într-un loc mic și întunecat? Mereu e prezentă, analizând situația și așteptând momentul oportun. Și fug, fug cu lacrimi în ochi, fug spre nicăieri, nu o mai vreau, nu mai vreau să mă întorc acolo. Am ieșit, am simțit plăcerea și fericirea. Am simțit căldura. Și totuși pentru ce? Cu ce scop? Ca să mă întorc înapoi de unde am plecat? De ce mereu cad înapoi în brațele sale care ard precum acidul? E mereu acolo, mereu acolo, mereu acolo pentru mine, nu nu e, nu voi cădea, nu din nou, nu de data asta și cad. Cad în genunchi și strâng în pumni pământul, apoi urlu, urlu spre cer, urlu spre cerul care plânge odată cu mine. Șiroaie de lacrimi îmi inundă ochii și obrajii și prin ceața lor, îl privesc pentru ultima dată. Îi privesc frumusețea, pentru ultima dată privesc ceea ce iubesc. Privesc ceea ce m-a făcut să simt fericirea, privesc iubirea. Mă mângâie blajin și îi simt căldura pe brațele mele. Urcă ușor și îmi prinde obrajii în mâinile sale mari. Respirațiile noastre se contopesc, devenind un tot. Apropierea noastră face ca pământul să ardă, aerul devine greu, se apropie mai mult, ne atingem ușor buzele,apoi ea mă apucă.

Sunt trasa în jos, căldura dispare, la fel și lumina, lăsând loc răcelii, umezelii și întunericului. Am ajuns acasă.

Încearcă și aceste articole

Leave a Comment

* Prin folosirea acestui formular îți dai acordul ca datele tale să fie utilizate și păstrate pe acest site!