Artista pădurii

by Alisia Tbx
0 comment 91 views
artista-padurii

La fereastră, privesc florile de gheață care se răspândesc pretutindeni. Iarna, o artistă, a pictat geamul cu mii de buchețele. Când mâna soarelui le atinge, strălucesc precum cristalele.

Copacii sunt împodobiți de sărbătoare. De ramurile lor, atârnă candelabre. Râurile vii au înghețat când ea le-a atins. Suprafețele lucii oglindesc cerul sur. Natura este cucerită de zăpadă. Suflu, iar geamul se aburește. Cu mâneca puloverului, șterg ceața care l-a cuprins.

Atentă ca un vultur, o privesc cum se plimbă. Desculță, păşeşte cu uşurință prin propria casa. Mă apropii mai mult de geam. Năsucul meu atinge o floare. Privesc uluită. Mici picături cristaline o înconjoară.

Aruncă pânză albă peste orice gunoi, purifică răul și îmbracă lumea în tabloul nevinovăției. Iarna.

Alisia Tbx

Se răsucește pe călcâie. Sloiurile mă privesc cu tristețe. Parcă un râu ar vrea să se scurgă din ele. În locul său, un țurțure îşi face apariția. Acesta nu este incolor. S-a născut din abisul oceanului. Se prelinge cu delicatețe pe obrazul albăstriu.

Iarna are părul auriu. Și l-a prins cu gheață într-un coc. Două năzdrăvane au scăpat din strânsoare. Ele îi conturează chipul rece. Genele îi sunt pudrate cu zăpada cerului înnorat. E atât de frumoasă și magică. Oare sufletul îi este de gheață? Are sentimente? A simțit vreodată căldura? De ce mângâie cu fior? Îmi citește gândurile și atinge soldații goi din grădina de peste drum. Chiciura le cuprinde trupurile plumburii. Tremură, apoi devin statui până la primăvară.

Îşi fereşte privirea. Se răsucește ca o balerină și continuă să împodobească. Un grup de licurici aduși de soare se odihnesc pe candelabre. Lumina lor se reflectă orbitor. Casa de gheață e vie.
O pată ciocolatie o murdărește. Are antene. Se apleacă și îl mângăie cu fulgi jucăuși. Punctul cafeniu se preface într-un urecheat. Pufoşenia o privește cu blândețe. Îl atinge pe spate. Se decolorează treptat. Vietatea devine un fulg și dispare în uriașa casa a frigului. Tot ce atinge se face stană.

Pretutindeni vezi marionete zgribulite. Trupuri fixe și priviri tulburi ațintite în pământ. La picioare, au covor alb. Scârțâie macabru sub tălpi de cărbune.

Micile vietăți blindate au în ochi lumină. Glasurile lor răsună într-un clinchet vesel. Din bulgări greoi, ridică oameni albi, apoi, într-o învălmăşeală războinică, aruncă ghiulele ce explodează în raze argintii.

Întregul său voal argintiu este țesut de păianjeni generoși care i-au făcut haine de bal. Pânza lor albie strălucește ca un diamant la atingerea soarelui. Se întoarce din nou spre mine. Micile oceane sunt agitate, îi licăresc cu clipiri dese. Valurile de spumă se izbesc de malul înghețat. Şiroaie nisipoase îi străbat obrajii rumenii. Are buze cărnoase și purpurii. Așterne somn profund. Zâmbeşte. Chiar dacă nu a simțit căldura, este fericită. İşi este suficientă sieși.

Pădurea plânge înfundat. E neagră și goală. Ascunde în hrube animale amorțite. Lupii urlă prelungind agonia. Un trup alungit îşi arcuiește spinarea. Roșcata e flămândă. A pus gând rău unei gospodării din apropiere și aleargă hămesită spre țintă. Perforează albul imaculat și natura respiră slab. O mână subțire acoperă imediat imperfecțiunile și colorează tabloul într- un pur orbitor.

Ridică cu eleganță mâna fragilă. Cristalele o urmează. Fac scut din ce in ce mai mult. Parcă sunt un tot. Se îmbină intr-un dans amețitor. Devin un cristal mare, înghețat. Mă fixează și vine spre mine. Trece ușor prin fereastră. Intact, il iau în mână. Nu se topește la atingerea caldă. Mi-l pun la gât și mă întorc spre ea. Cu zâmbetul larg, îmi scrie pe zăpadă „Cadoul meu de Crăciun pentru tine”. Îi zâmbesc în semn de mulțumire. Se întoarce și calcă cu aceeași uşurință. E la ea acasă.

Nu e perfectă și mulți o ocolesc. Albul ei perfid face victime. Delicată și străvezie, are puteri feroce. Fuge prin lume și pudrează într-o culoare unică tot ce întâlnește. Suflă ger și bicuiește cu viscol. Aruncă pânză albă peste orice gunoi, purifică răul și îmbracă lumea în tabloul nevinovăției. Coana iarna îmbrățișează firea.

Suntem diferite. Atingerea mea, caldă, a ei rece. Pe mine, căldura mă face mai puternică, mă creşte. Pe ea, o slăbeşte, o face invizibilă. Şi, totuşi, asemănătoare. Amândouă simțim, trăim, iubim. A plecat, dar mă va ține minte, fac parte din familia ei. Îngheț la durere şi clocotesc cald când râd. Sunt duală şi plânsul mă face sora iernii.

Încearcă și aceste articole

Leave a Comment

* Prin folosirea acestui formular îți dai acordul ca datele tale să fie utilizate și păstrate pe acest site!